Pot spune sus si tare ca sunt un cifro-maniac. Vorbeste-mi in cifre si am sa inteleg mai mult decat ai fi planuit explicandu-mi cea mai nesemnificativa idée. O zi are 24 de ore. O ora 60 de secunde. De ceva vreme tind sa-mi impart existenta cu cea a cifrelor. Sa nu fiu inteles gresit, nu am optat pentru facultatea de matematica, iar economia nu este in nici un caz o facultate a cifrelor, mai degraba una a stereotipiilor dementiale.

In scoala aveam un obicei ciudat de a ma juca cu cifrele si nervii colegilor, inclusiv al profesorilor, atunci cand ieseam la tabla pentru a rezolva un oarecare exercitiu. De fiecare data, inainte de a ajunge la rezultat, incepeam sa adaug din burta tot felul de expresii matematice la numitor ori numarator, un soi de artificiu matematic neutilizat de oamenii in toate mintile. Pana la urma se demonstra ca toata adunatora scornita de mine nu era decat una din miliardele de variante ale lui 0(matematic vorbind).

Am avut destul de multe experiente matematice, cele mai multe culminand cu esecul. Nu am sa va povestesc aici despre olimpiade (ocazii inedite de a juca Nfs, fifa, de a-mi cunoaste mai bine colegii din alte clase, uneori alte scoli-in cazul in care treceam de faza locala, ceea ce se si intampla- la noi toti treceau de faza locala) sau centrul de excelenta la care am renuntat dupa prima sesiune. Eu nu vroiam decat sa ma joc cu cifrele, ei vroiau sa le iau de gat si sa le imblanzesc.

Obisnuiam sa-mi asez activitatile de rutina intr-o foaie A5 din propia agenda, atribuindu-le o semnificatie matematica (2,3, 4 ore, un interval). Imi veti spune: o gramada de oameni fac asta. Adevarat. Dar ei se tin de orarul pe care si l-au stabilit. Eu, pe de alta parte, nu am sa fac asta niciodata. Nu pot. Pentru mine nu e important orarul in sine, ci joaca de-a cifrele, momentele in care stau si planific, adun, scad, inmultesc cu rigurozitatea gimnazistului. De la o vreme incoace am decis ca nu mai are rost sa elaborez tot felul de orare pe care oricum nu am de gand sa le respect. Asa ca am atribuit activitatilor zilnice, functie de prioritatile aceste minti sucite, un anumit numar de ore: blogging- 2.4545 ore, citit-3,3433343 ore, muzica-3,5325 ore, etc. Astfel ambii plangaciosi sunt satisfacuti, deopotriva lenesul si perfectionistul. In principiu, se reduce la numere, asa cum o facea si traditionalul orar.

Nu intotdeauna mi-au placut cifrele. In clasele I-IV am urat matematica asa cum Bush il uraste pe Putin ori pe Sadham. Pur si simplu nu aveam nimic in comun. Mergeam la pregatirea colegilor mei olimpici, incercam sa prind ceva din zbor, insa nu ramaneau decat cu o durere groaznica la incheietura. Un motiv ar putea fi talentul pedagogic al fostei invatatoare care avea obiceiul elegant de a ne tranti cu capul de banci ori tabla atunci cand nu stiam. De aceea, in loc sa ridic intrebari la ora stimabilei, preferam sa pretind ca totul imi este crystal clear. Mai aveam si ghinionul de a iesi la tabla, dar atunci cerul se insenina, minune, stiam. Prin clasa a IV am avut contact cu un foarte simpatic pedagog care mi-a explicat matematica in lipsa socurilor craniene si de atunci am inceput sa indragesc aceasta regina a stiintelor(cum ii spun unii). Cand spun “indragesc” nu intelegeti ca as fi devenit pasionat, imi placea prezenta matematicii, a cifrelor, imi placea sa ma joc, dar nu puteam sa adancesc. Era ca intr-o relatie, toate bune si frumoase pana treaba devine serioasa si trebuie sa sa faci cumparaturi in mall cand tu urasti asta, sa-ti placa mancarea facuta de ea doar pentru ca a stat s-o prepare special pentru tine, etc. Mai tarziu, in anul 2 de liceu, in lipsa provocarii profesorilor, am incetat contactul cu matematica, continuand totusi sa ma joc cu cifrele.

Paradoxul experientei mele matematice a fost ca atunci cand nu aveam nici cea mai mica tangenta, cand nu ma intalneam in nici unul din punctele acestei discipline cu logica ei, eram foarte convins ca am sa pot intelege daca voi incerca mai mult. Mai tarziu, dupa ce am inceput sa o indragesc, ambitia a devenit fum.