Se fac 4 zile de cand am pasit iar in casa parinteasca. Inca nici un post scris pe plangacios. Mai ieri citeam ca aceste mini-bloguri menite a fi un soi de jurnal personal nu sunt neaparat programate, gandite a fi scrise cu regularitate si precizie. It’s all about dreaming and writing. Aceasta in comparatie cu blogurile tematice in cadrul carora nu iti permiti sa tragi chiulul prea des caci, in nici un caz nu s-ar dovedi o tactica tocmai productiva. In speranta ca as fi putut gasi totusi ceva pe acest blog plangacios, am tot intrat aici zilele trecute. Trebuie sa va marturisesc, experienta din tara lalelor a ramas inscrisa in fiecare molecula de ADN a acestui personaj.

Povestirea incepe inca inainte de a-mi imagina fiinta ei. Pe finalul vacantei de Paste, in care mi-as fi dorit cu disperare parasirea acestui oras, primesc invitatia de a calatori pana in Olanda. Fara a face prea multe calcule, am acceptat. Ar fi trebuit sa pornim luni dimineata, caci Romania nu e chiar cea mai ospitaliera tara in materie de drumuri. Primitiva, poate. Plecarea a fost putin amanata, spre marea fericire a mea, intrucat am avut suficient timp sa-mi procur aparatul foto.

Marti dimineata trapam pe soselele nitel mai decente ale Ungariei. Aceasta nu e esential diferita de Romania si nici peisajele nu impresioneaza. Memorabil a fost momentul in care am fost primit pentru prima data pe multele brate ale autostradei supra-agloomerate. Ciudat mi s-a parut ca pana si pe cele mai extinse astfel de super-sosele poti sta minute in sir pe loc. Iar asta nu neaparat din cauza vreunui accident, doar agloomeratie.

Dupa cateva ore de condus plictisitor, am ajuns in Austria. Am trecut fara a fi controlati la granita. Austria e mult mai stralucitoare decat Ungaria si poti simti deja parfum de Europa evoluata. Peisajele sunt minunate, iar orasele prea departe de autostrada. Asfalt, beton, stalpi, indicatoare, marcaje pana in Germania.

Germania m-a fermecat inca de cand am calcat intaia oara pe teritoriul acesteia. Munti semeti, vai nesfarsite, copaci verzi si inalti, ordonati parca de o minte de neamt. Aici oamenii sunt ceva mai grabiti decat in Austria. Dupa inca 4 ore de condus plictisitor am facut un popas la o familie cum nu se poate mai amabila. A doua zi ne-am continuat drumul catre Olanda. Sute de kilometri in Germania. Parea nesfarsita.

Sosim in Olanda. Soc. Totul e parca rupt dintr-o lume de basm. Case cu povesti medievale inscrise in insesi caramizile si obloanele si podurile care le constituie. Fiecare cu povestea ei. Gradini exotice, parfumate, ca cele ce-si au nucleul in pomul excentric, cu mere de aur. Oameni peste care timpul pare sa nu treaca, ci cu care el se ia de mana si porneste agale catre viata caci, totul in viata nu e descoperirea ei, ci drumul necontenit catre ea. Primul popas in Olanda a fost pe plajele oceanului Atlantic. Acesta a fost mai putin receptiv decat m-as fi asteptat. Rece ocean! Ziua care a urmat am petrecut-o in masina citind. Atunci se faceau afacerile. Not my business. Pe seara, dupa ce ne-am cazat la o pensiune primitoare, am pornit de unul singur, cu aparatul, cartea si sucul in ghiozdan prin orasel. Fantastic. A fost cam greu sa indepartez mai tarziu musculitele din zona faringelui. Cel putin am sorbit copios aerul acelui orasel. Aerul si casele si oamenii si florile si copacii si morile de vant. Totul mi s-a imprimat adanc in fiinta.

Dimineata, dupa ce am facut cateva cumparaturi (ciocolata olandeza rules), ne-am pornit catre casa. Am poposit in Germania aproape de Nurnberg. Niciodata nu fa cumparaturile in Aldi. Vei cheltui cu cel putin 20% mai mult decat ti-ai propus.

Dupa Nurnberg, drum, asfalt, marcaje, putina conversatie si Austria, Ungaria, in cele din urma, Romania. Ne-au intampinat comunitarii si hartoapele. Minunat. Sweet-bitter Home.