Se fac 4 zile de cand am pasit iar in casa parinteasca. Inca nici un post scris pe plangacios. Mai ieri citeam ca aceste mini-bloguri menite a fi un soi de jurnal personal nu sunt neaparat programate, gandite a fi scrise cu regularitate si precizie. It’s all about dreaming and writing. Aceasta in comparatie cu blogurile tematice in cadrul carora nu iti permiti sa tragi chiulul prea des caci, in nici un caz nu s-ar dovedi o tactica tocmai productiva. In speranta ca as fi putut gasi totusi ceva pe acest blog plangacios, am tot intrat aici zilele trecute. Trebuie sa va marturisesc, experienta din tara lalelor a ramas inscrisa in fiecare molecula de ADN a acestui personaj.

Povestirea incepe inca inainte de a-mi imagina fiinta ei. Pe finalul vacantei de Paste, in care mi-as fi dorit cu disperare parasirea acestui oras, primesc invitatia de a calatori pana in Olanda. Fara a face prea multe calcule, am acceptat. Ar fi trebuit sa pornim luni dimineata, caci Romania nu e chiar cea mai ospitaliera tara in materie de drumuri. Primitiva, poate. Plecarea a fost putin amanata, spre marea fericire a mea, intrucat am avut suficient timp sa-mi procur aparatul foto.

Marti dimineata trapam pe soselele nitel mai decente ale Ungariei. Aceasta nu e esential diferita de Romania si nici peisajele nu impresioneaza. Memorabil a fost momentul in care am fost primit pentru prima data pe multele brate ale autostradei supra-agloomerate. Ciudat mi s-a parut ca pana si pe cele mai extinse astfel de super-sosele poti sta minute in sir pe loc. Iar asta nu neaparat din cauza vreunui accident, doar agloomeratie.

Dupa cateva ore de condus plictisitor, am ajuns in Austria. Am trecut fara a fi controlati la granita. Austria e mult mai stralucitoare decat Ungaria si poti simti deja parfum de Europa evoluata. Peisajele sunt minunate, iar orasele prea departe de autostrada. Asfalt, beton, stalpi, indicatoare, marcaje pana in Germania.

Germania m-a fermecat inca de cand am calcat intaia oara pe teritoriul acesteia. Munti semeti, vai nesfarsite, copaci verzi si inalti, ordonati parca de o minte de neamt. Aici oamenii sunt ceva mai grabiti decat in Austria. Dupa inca 4 ore de condus plictisitor am facut un popas la o familie cum nu se poate mai amabila. A doua zi ne-am continuat drumul catre Olanda. Sute de kilometri in Germania. Parea nesfarsita.

Sosim in Olanda. Soc. Totul e parca rupt dintr-o lume de basm. Case cu povesti medievale inscrise in insesi caramizile si obloanele si podurile care le constituie. Fiecare cu povestea ei. Gradini exotice, parfumate, ca cele ce-si au nucleul in pomul excentric, cu mere de aur. Oameni peste care timpul pare sa nu treaca, ci cu care el se ia de mana si porneste agale catre viata caci, totul in viata nu e descoperirea ei, ci drumul necontenit catre ea. Primul popas in Olanda a fost pe plajele oceanului Atlantic. Acesta a fost mai putin receptiv decat m-as fi asteptat. Rece ocean! Ziua care a urmat am petrecut-o in masina citind. Atunci se faceau afacerile. Not my business. Pe seara, dupa ce ne-am cazat la o pensiune primitoare, am pornit de unul singur, cu aparatul, cartea si sucul in ghiozdan prin orasel. Fantastic. A fost cam greu sa indepartez mai tarziu musculitele din zona faringelui. Cel putin am sorbit copios aerul acelui orasel. Aerul si casele si oamenii si florile si copacii si morile de vant. Totul mi s-a imprimat adanc in fiinta.

Dimineata, dupa ce am facut cateva cumparaturi (ciocolata olandeza rules), ne-am pornit catre casa. Am poposit in Germania aproape de Nurnberg. Niciodata nu fa cumparaturile in Aldi. Vei cheltui cu cel putin 20% mai mult decat ti-ai propus.

Dupa Nurnberg, drum, asfalt, marcaje, putina conversatie si Austria, Ungaria, in cele din urma, Romania. Ne-au intampinat comunitarii si hartoapele. Minunat. Sweet-bitter Home.

S-auzim de bine!

Am discutat cu Dinu putin pe seama postului cu cifre si el a venit cu o idee care mi-a suras si o voi    practica azi. El sugera ca ar fi interesant de scris ce semnifica pentru mine cifrele. Acum as putea sa merg la infinit, dar ma voi opri atunci cand voi fi abandonat de idei. Starts.

1 ó the Best, imprevizibil in sfera umanului, imuabil in cea a divinului;

2 ó cel mai complet numar: primul numar par, prim. Un numar care intregeste pe de o parte, dar rupe (imparte, injumatateste) pe de alta. Geometric- planul.

3 ó Cifra cu un simbolism si o utilizare aparte: Trinitate, stabilitate. Prima stare ordonata a lucrurilor( geometric-triunghiul, prima figura geometrica completa). Nota pentru tema nefacuta. Dimensiunea in care existam( 3D), dimensiunea care ne defineste(3- trup, suflet, spirit). Cifra de basm.

4 óo cifra cu un design inovativ (scaunul). A 2-a stare ordonata a fiintarii. Introduce un nou vector in spatiul tridimensional al existentei: lumea nevazuta, sacrul.

5 ó clementa profesorului, prag de competenta, cifra cu cele mai multe aparitii

6 ó cifra mistica, nu am avut niciodata incredere in cifra asta.

7 ó perfectiune, curcubeu, posibilitate, prospetime, intalnirea celor 2 dimensiuni : umanul si sacrul( 3+4)

8 ó ziua lui Dinu. O cifra poznasa, misterioasa, cu posibilitati infinite (incercati s-o “dati pe spate”:P).

9 ó un sase intors, dezgolit de semnificatie

10 ó nota profesorului competent. Intors in oglinda e 01

23 ó ziua lui oae. Un numar, de asemeni, mistic. Diferite combinatii ale cifrelor conduc la 6 (2*3, 2/3)

31 ó ziua lui enciu.

De asemeni, se intampla deseori sa imi apara diferite secvente repetitive( 333, 2121,1010) atunci cand verific ora, kilometrajul, sau cand pur si simplu imi plimb picioarele pe strada. Dupa cum v-am spus, joaca cu cifrele.

Pot spune sus si tare ca sunt un cifro-maniac. Vorbeste-mi in cifre si am sa inteleg mai mult decat ai fi planuit explicandu-mi cea mai nesemnificativa idée. O zi are 24 de ore. O ora 60 de secunde. De ceva vreme tind sa-mi impart existenta cu cea a cifrelor. Sa nu fiu inteles gresit, nu am optat pentru facultatea de matematica, iar economia nu este in nici un caz o facultate a cifrelor, mai degraba una a stereotipiilor dementiale.

In scoala aveam un obicei ciudat de a ma juca cu cifrele si nervii colegilor, inclusiv al profesorilor, atunci cand ieseam la tabla pentru a rezolva un oarecare exercitiu. De fiecare data, inainte de a ajunge la rezultat, incepeam sa adaug din burta tot felul de expresii matematice la numitor ori numarator, un soi de artificiu matematic neutilizat de oamenii in toate mintile. Pana la urma se demonstra ca toata adunatora scornita de mine nu era decat una din miliardele de variante ale lui 0(matematic vorbind).

Am avut destul de multe experiente matematice, cele mai multe culminand cu esecul. Nu am sa va povestesc aici despre olimpiade (ocazii inedite de a juca Nfs, fifa, de a-mi cunoaste mai bine colegii din alte clase, uneori alte scoli-in cazul in care treceam de faza locala, ceea ce se si intampla- la noi toti treceau de faza locala) sau centrul de excelenta la care am renuntat dupa prima sesiune. Eu nu vroiam decat sa ma joc cu cifrele, ei vroiau sa le iau de gat si sa le imblanzesc.

Obisnuiam sa-mi asez activitatile de rutina intr-o foaie A5 din propia agenda, atribuindu-le o semnificatie matematica (2,3, 4 ore, un interval). Imi veti spune: o gramada de oameni fac asta. Adevarat. Dar ei se tin de orarul pe care si l-au stabilit. Eu, pe de alta parte, nu am sa fac asta niciodata. Nu pot. Pentru mine nu e important orarul in sine, ci joaca de-a cifrele, momentele in care stau si planific, adun, scad, inmultesc cu rigurozitatea gimnazistului. De la o vreme incoace am decis ca nu mai are rost sa elaborez tot felul de orare pe care oricum nu am de gand sa le respect. Asa ca am atribuit activitatilor zilnice, functie de prioritatile aceste minti sucite, un anumit numar de ore: blogging- 2.4545 ore, citit-3,3433343 ore, muzica-3,5325 ore, etc. Astfel ambii plangaciosi sunt satisfacuti, deopotriva lenesul si perfectionistul. In principiu, se reduce la numere, asa cum o facea si traditionalul orar.

Nu intotdeauna mi-au placut cifrele. In clasele I-IV am urat matematica asa cum Bush il uraste pe Putin ori pe Sadham. Pur si simplu nu aveam nimic in comun. Mergeam la pregatirea colegilor mei olimpici, incercam sa prind ceva din zbor, insa nu ramaneau decat cu o durere groaznica la incheietura. Un motiv ar putea fi talentul pedagogic al fostei invatatoare care avea obiceiul elegant de a ne tranti cu capul de banci ori tabla atunci cand nu stiam. De aceea, in loc sa ridic intrebari la ora stimabilei, preferam sa pretind ca totul imi este crystal clear. Mai aveam si ghinionul de a iesi la tabla, dar atunci cerul se insenina, minune, stiam. Prin clasa a IV am avut contact cu un foarte simpatic pedagog care mi-a explicat matematica in lipsa socurilor craniene si de atunci am inceput sa indragesc aceasta regina a stiintelor(cum ii spun unii). Cand spun “indragesc” nu intelegeti ca as fi devenit pasionat, imi placea prezenta matematicii, a cifrelor, imi placea sa ma joc, dar nu puteam sa adancesc. Era ca intr-o relatie, toate bune si frumoase pana treaba devine serioasa si trebuie sa sa faci cumparaturi in mall cand tu urasti asta, sa-ti placa mancarea facuta de ea doar pentru ca a stat s-o prepare special pentru tine, etc. Mai tarziu, in anul 2 de liceu, in lipsa provocarii profesorilor, am incetat contactul cu matematica, continuand totusi sa ma joc cu cifrele.

Paradoxul experientei mele matematice a fost ca atunci cand nu aveam nici cea mai mica tangenta, cand nu ma intalneam in nici unul din punctele acestei discipline cu logica ei, eram foarte convins ca am sa pot intelege daca voi incerca mai mult. Mai tarziu, dupa ce am inceput sa o indragesc, ambitia a devenit fum.

“Hello world! I’m new in the blogsphere.” Cam asa suna primul post automat al celor de la wordpress, post pe care l-am sters. Am facut-o pentru a-mi oferi sansa de a ma prezenta in lipsa vreunei carje configurate de vreun geniu programator. Incep.

Plangaciosu e un animalut perfectionist care spera sa-si depaseasca conditia. El a decis sa apara in public in urma unei conversatii cu un foarte bun prieten. Discutand despre dualitatea acestui presonaj poznas, mi-a fost atrasa atentia ca numele sau ar fi potrivit pentru un blog. Asa ca, impulsionat fiind de recenta conferinta IMTO, de marele ocean cybernetic, avand numele stabilit si posibilitatea de a fi gazduit de bunul meu prieten, am decis sa incerc marea cu degetul si sa vad daca e mai sarata decat o lacrima ( in fond, lacrima e esenta purificatoare a acestei finite nemultumite).

Viata, asa generoasa cum ne-a obisnuit, ne ofera zilnic sumedenie de motive sa fim nemultumiti. Nu a sunat ceasul, nu porneste masina, cei de la net nu au rezolvat defectiunile iar eu nu pot sa postez, nu curge apa calda, s-a taiat curentul, a intarziat tramvaiul sau metroul, prietena nu a aparut la intalnire, etc. Si cand lucrurile nu merg deloc cum ai planuit sau cum ti-ai fi dorit sa decurga, nu iti ramane decat sa-ti imbogatesti prietenii, oferindu-le insight, cu alte cuvinte, sa te plangi, si sa mergi mai departe. Sunt si cazuri in care poti depune plangeri la diferiti responsabili, dar va reamintesc ca traim in Romania si acest gest ar fi cel putin inutil.

Plangaciosu nu are de gand sa plictiseasca zilnic (cel putin asa spera el) cu asemenea probleme care pe majoritatea intereseaza prea putin. Ceea ce va povesti e ce vede, aude, simte, ceea ce inregistreaza simturile sale.

STOP!